Lucrările de construcţie la Biserica Santo Stefano din Veneţia au început în secolul al XIII-lea, la ordinul călugărilor augustini, însă edificiul a trecut prin semnificative lucrări de restaurare în cursul istoriei, astfel încât a acumulat diverse adiţii decorative şi structurale nelipsite de importanţă pentru talia sa arhitecturală din prezent. Astfel, construcţia ca atare a fost finalizată în 1374, iar lucrările de restaurare realizate în prima jumătate a secolului al XV-lea au fost decisive pentru clădire. De exemplu, poarta gotică şi acoperişul bisericii au fost adăugate ulterior de-a lungul secolului al XV-lea, poarta în special fiind reţinută pentru măiestria pe care Bartolomeo Bon a turnat-o în proiectarea sa.
Interiorul bisericii este de o măreţie aparte, fiind divizat într-o navă şi două coridoare aliniate pe margine cu coloane suple făcute din marmură albă şi roşie. Pereţii sunt virtualmente în întregime acoperiţi cu fresce (aşa cum sunt şi arcele susţinute de coloane), iar podeaua completează vibraţia plină de culoare a atmosferei generale. În vreme ce spaţiul este infuzat de severitatea liniilor gotice, înăuntru se află suficiente lucrări sculpturale care îmblânzesc ambientul cu particularităţile tipice stilului renascentist, cum ar fi Bustul Senatorului Antonio Zorzi realizat de Alessandro Vittoria, lucrările lui Pietro şi Tullio Lombardo (mormântul din secolul al XV-lea al lui Giacomo Surian, sculptat în peretele de la intrare), precum şi piatra funerară a Senatorului Giovanni Falier, realizată de Canova (alte morminte din interiorul bisericii sunt cele ale Dogelui Andrea Contarini, şi al lui Giovani Gabrieli, compozitor şi organist veneţian).
Şi patrimoniul pictural este destul de consistent: Cina cea de Taină a lui Tintoretto (în sacristie), alături de alte lucrări semnate de acelaşi artist (Rugăciunea din Grădină, Spălarea Picioarelor Discipolilor), Botezul de Paris Bordon, Fecioara cu Pruncul Iisus de Palma il Vecchio, şi Imaculata Concepţie a lui Jacopo Marieschi merită pomenite în acest sens. Sfântul Laurenţiu şi Sfântul Nicolae din Bari semnate de Bartolomeo Vivarini, tot în sacristie, sunt demne, şi ele, de pomenit.
Clopotniţa bisericii asigură un fundal destul de ciudat pentru edificiu, având în vedere aspectul său fragil şi labilitatea structurii (a fost restaurată de câteva ori şi, în genere, este considerată instabilă şi nesigură pentru vizitatori). În prezent, biserica nu mai serveşte nevoile religioase ale enoriaşilor, însă rămâne rămâne o atracţie plăcut de vizitat pe durata unei vacanţe petrecute în Veneţia.